Şi de atunci, mă recomand „Elvira Gheorghiţă MEDIAFAX”. Cred că mi-aş putea trece acest nume şi în buletin. Este mai mult decât o căsătorie lungă. ELVIRA GHEORGHIŢĂ – jurnalist Mediafax

Am ajuns în presă acum 20 de ani. Lucram în laborator. Făceam otravă pentru gândaci şi sclipici pentru maşini. Ştiinţific spus, pesticide pentru agricultură şi agenţi de luciu pentru industria constructoare de maşini. Mai făceam ceva: mergeam la bibliotecă unde copiam ore în şir reţete din „Chemical Abstracts”, după care scoteam cele mai năstruşnice brevete de inventator. Mergea.

După decembrie ’89 am aplicat sfios şi fără nicio experinţă la „Viitorul Românesc”. Am lucrat voluntar cam şase luni. După ce ziarul s-a transformat în „ORA”, am fost angajată. Atunci mi-am ales „sănătatea” şi „învăţământul”. Şi de atunci le tot duc.

Directorul ziarului, Nicolae Cristache, m-a botezat însă „mama răniţilor”. Cea mai mare bucurie a acelor zile a fost când poveştile mele aveau ecou în sufletele oamenilor, reuşind să ajutăm zeci de familii nevoiaşe.

Dar, nici ORA nu a avut viaţă lungă şi s-a sfârşit.

Într-o zi, greu de uitat vreodată, şeful MEDIAFAX, Mihnea Vasiliu, ne-a invitat pe terasa clădirii din Calea Victoriei 133-135. Ne ştia. Ne întâlneam frecvent în spaţiile de relaxare comune tuturor celor din clădirea impunătoare.

Ne-a încolonat pe toată lungimea terasei. Ne-a dat asigurări că ne poate angaja pe toţi, i-am povestit pe unde activăm fiecare. Colegii mei enumerau multe domenii, eu numai două: sănătate şi învăţământ. Ne-a ascultat amuzat şi mândru privind spre viitorul trupei. Apoi, ne-a dat o perioadă de probă cam de o lună şi a plecat în concediu. Am fost angajaţi toţi. Şi de atunci, mă recomand „Elvira Gheorghiţă MEDIAFAX”. Cred că mi-aş putea trece acest nume şi în buletin. Este mai mult decât o căsătorie lungă.

Sunt întrebată ce înseamnă jurnalismul pentru mine? Ei bine, înseamnă viaţă. Mai mult de jumătate din anii înscrişi în fosta carte de muncă sunt anii în care am lucrat ca jurnalist. Este meseria care mi s-a potrivit cel mai bine. Dacă la 20 de ani aş fi fost întrebată ce aş vrea să devin, nu aş fi ştiut ce să spun, nu ştiam ce mi s-ar potrivi. Acum ştiu.

În toţi aceşti ani am adunat multe poveşti interesante. Printre primele a fost o vizită în Senegal. Redacţia m-a trimis la Dakar, la o conferinţă despre eradicarea sărăciei. Atunci, în 2000, plecam pentru prima dată atât de departe. Mai mult, eram singurul jurnalist din România care participa la acel eveniment. Îmi amintesc că am ajuns la Roma. Aici urma să mă îmbarc spre Dakar. Căutam din priviri poarta 6. Am fost şocată. Nu văzusem niciodată atât de mulţi oameni de culoare la un loc. Iar eu eram singura pasageră mai deschisă la piele. Echipajul Italian al aeronavei m-a aşezat la business class, fără să fi avut un tichet adecvat. Nu mai vorbesc că şi jurnaliştii de la CNN, APF şi alţii erau toţi originari din Africa şi bineînţeles preşedintele PNUD, Djibril Diallo. Acolo, în Africa am decoperit cum poţi amesteca mâncarea gătită cu mâna şi spălatul pe mâini într-o găleată, dar numai după bărbaţi, sau mersul pe stradă în şir, aproape legaţi unii de alţii, pentru că se fura mai abitir ca acasă.

Au fost apoi cele două săptămâni petrecute la SUUB, înainte ca liderul ţărănist Corneliu Coposu să plece la Domnul. Aveam conferinţe la ora 2 din noapte sau la 3, pentru că i se făceau analize. Dormeam pe birouri la contabilitate, pe holuri sau în amfiteatru. Sorin Oprescu, pe atunci manager, ne aproviziona continuu cu mâncare, suc şi cafea. Dar nimic nu părea greu. Apoi am fost martora primului transplant cardiac, de ficat, a primei schimbări de sex live, la Spitalul de Urgenţă Floreasca, când Sorin a devenit Sorina.

Am rămas la MEDIAFAX pentru că m-am simţit foarte bine în echipa noastră. Cu bucuriile, cu supărările, cu necazurile fiecăruia şi ale tuturor, cu lacrimi şi cu hohote de râs. Nu mi-am dorit să plec de la MEDIAFAX decât dacă aş fi părăsit definitiv presa. Aşa cum am mai spus, mă recomand MEDIAFAX.

Uitându-mă în urmă, mi-e greu să spun ce perioadă mi-a plăcut mai mult. Fiecare avea farmecul ei. La început aveam maşină de scris, staţii, mâncam sandviş cu brânză şi cu parizer facut de Dan de la bufet şi de familia lui, stăteam la coadă la bani şi mergeam cu Dacia. Acum avem calculatoare ultraperformante, plasmă pentru televiziunile de ştiri, stress, carduri care se golesc parcă ceva mai repede, restaurant, maşini luxoase şi mulţi vecini. Familia s-a micşorat, dar s-a mărit gaşca.