COMENTARIU Lelia Munteanu: Groaza de gol

În oricare dintre mănăstirile unde călugării mai copiază şi astăzi manuscrise, acolo aş vrea să trăiesc. Iar copişti mai există încă în câteva mănăstiri siriace din Orientul Mijlociu. Ar trebui să învăţ limba. 

Cine se mai apucă să studieze siriaca? se întreba cu umorul său englezesc profesorul Sebastian Paul Brock, unul dintre titanii siriacologiei. Şi îl cita pe Sfântul Ieronim, care îl cita pe Sfântul Ilarie: poate doar cei care vor să exorcizeze cămile bactriene demonizate.

Cred şi-ţi mărturisesc că vocaţia mea nemărturisită e de copist. Dar să nu îţi închipui copiştii mai obedienţi originalului decât sunt. Au, ca şi mine, groază de vid (de gol? de tăcere?). Simt mereu nevoia să umple spaţiile libere – cu întâmplări din propria viaţă, cu scurte note despre cea mai recentă catastrofă. Alteori, pur şi simplu, dacă mai rămâne loc, îşi aduc un smerit elogiu.

Există însă o frază-tip, care se repetă de veacuri deasupra semnăturii copistului, ca un oftat de uşurare: “Precum corăbierul se bucură când corabia ajunge la liman, tot aşa şi eu scriind ultimul rând”.

În cea mai frumoasă pagină de manuscris pe care am avut-o vreodată în faţa ochilor (foto), copistului i-a trecut prin cap să ne facă prietenos cu mâna. Salutul lui e la fel de vibrant ca în 1769, când l-a desenat.