COMENTARIU Lelia Munteanu: Ultima poveste

Vorbea cu lampa. “Băi, Aladine”, i-a spus, “mai ai multe dorinţe?”.

Aladin ajunsese deja un om fericit, scăldat în bogăţie şi iubire – ce dorinţă să mai fi avut?

Păstra însă lampa, fiindcă auzise că undeva, în lumea asta mişcătoare, există Cartea Perfectă şi – mai întunericit de fel, fiindcă venea din O Mie şi Una de Nopţi – ar fi vrut să aibă Cartea Perfectă, chiar dacă nu i-ar fi folosit la nimic.

Lampa l-a privit cu milă pe omuleţul cu mintea vâlvoi căruia îi îndeplinise toate dorinţele. Lumina ei verde se înmuiase, parcă pregătindu-se să se scurgă pe sub covor. I-a răspuns, totuşi: “Cartea Perfectă poate fi doar Cartea pe care o scrie zborul păsărilor”.

Nu era convins. Ce-i drept, lampa nu-l minţise niciodată. Nici măcar atunci când îl încredinţase că întâmplările importante din viaţa unui om nu sunt cele care au loc, ci cele care se încăpăţânează să nu se petreacă.

Înainte de a se topi de tot, ca şi când ar fi fost făcută din ceara unor albine grăbite, lampa s-a decis să-i spună adevărul:

“Cartea Perfectă e cea al cărei autor e încă închis într-o lampă sau zăvorât într-un cufăr”.