Ungurii, evreii şi mai cine ? Două minute şi treisprezece secunde a durat declaraţia de ieri a Preşedintelui României domnul Klaus Iohannis. Atât a durat să simt că Europa e doar un moft, iar spiritul european are consistenţa untului la soare. Valorile europene atât de scrupulos definite şi graţios protejate, au dispărut în două minute […]
Ieri, preşedintele Klaus Johannis a dat semnalul ”relaxării”: a lăsat deoparte lupta anti-covid şi a reînceput lupta politică cu PSD-ul. Atacul preşedintelui Klaus Johannis la adresa lui Marcel Ciolacu a luat pe toată lumea prin surprindere. E vorba atît de moment, căci nimic nu-l anunţa, cît şi de conţinut – acela recurent, în trecut, mai […]
Consultantul Silviu Predoiu, fostul şef adjunct al SIE, ne spune cum am ajuns în vremuri de criză să fim conduşi de un guvern care putea fi bun, dar nu este şi, ceea ce este dramatic, nici nu realizează acest lucru.
Sunt maluri vari ! Pângeţi strânzele ! ... în loc de ”Sunt valuri mari ! Strângeţi pânzele !”, a exclamat vestitul baron von Munchhausen din serialul copilăriei mele, ”Aventurile Căpitanului Val-Vârtej” şi întruchipat de un actor îndrăgit, Nicolae Gărdescu.
Apărut din negura stării de urgenţă, preşedintele Klaus Werner Iohannis – zis „zu Haus Iohannis”, fericiţi cei care l-au votat - ca un zombie, a început să vorbească despre felul în care Orban şi Ciolacu o să fure Ardealul mai pe după-amiază când românii îşi fac siesta în carantină.
Ieri a fost Paştele Blajinilor, cînd altădată le vesteam celor plecaţi dintre noi Învierea Domnului – şi astfel îi pomeneam pe toţi morţii noştri, într-o zi a comuniunii cu cei vii. Dar a trebuit să-i cinstim de acasă. Cimitirele au fost, în afara preoţilor şi a dascălilor, goale. Fără prezenţa oamenilor, cei care să aprindă o lumînare, fiecare în parte, la crucea morţilor lor, am asistat la televizor doar la un act simbolic şi golit de substanţa lui. De noi. Mai nimeni nu a mai făcut colivă şi colaci, neavînd cum şi cui să le împartă.
De departe, cea mai acerbă competiţie din prezent este aceea a descoperirii vaccinului antiCovid-19. Statul care îl va omologa se va îmbogăţi. Dacă acesta va fi China, atunci scenariile potrivit cărora pandemia nu a fost tocmai un accident s-ar putea să aibă o acoperire în realitate. În zilele noastre, războiul nu se mai poartă cu arme, ci cu medicamente. Gloanţele de Kalaşnikov s-au transformat în pastile. Comerţul cu moarte şi sănătate au profituri apropiate.
Liderii UE ar trebui să decidă la 6 mai asupra unui proiect de buget pe termen lung, inclusiv de finanţare a redresării economice după criza COVID 19, de 2-3 trilioane de euro. Auspiciile nu sunt cele mai bune după ce s-a vehiculat eliminarea de pe lista beneficiarilor a companiilor cu sediul în paradisuri fiscale.
Bătrînii sînt nefolositori şi, mai mult decît atît, au devenit o povară pentru sistemul medical, pentru familii, pentru susţinătorii lor. Este ceea ce, în subsidiar, pe lîngă alte măsuri de strictă izolare a oamenilor, arăta Adrian Streinu-Cercel şi echipa sa de la Institutului Naţional de Boli Infecţioase „Prof. Dr. Matei Balş” din Capitală în textul aşa-numitului Program ”Vacanţa Mare”.
Consultantul Siviu Predoiu, fost şef adjunct al SIE, afirmă că sub presiunea valului de verdicte, opinii, interdicţii, statistici şi breaking-news-uri, graniţa dintre informare şi suprainformare dispare şi un nou fenomen se insinuează: news fatigue sau oboseala provocată de ştiri ce poate accentua dramatic starea de anxietate determinată de criza coronavirusului.
Viaţa nu e lipsită de griji. Natura umană e în aşa fel construită, încît nici atunci cînd la orizont nu se iveşte vreo ameninţare, tot întrezăreşti una. E emblematică povestea lui Ion Creangă cu ”drobul de sare”.
Cred că cea mai răspândită glumă despre Radio Erevan şi ascultătorii săi este cea cu Volga, care era bicicletă, şi nu i s-a dat, ci i s-a furat. Cam aşa stau lucrurile şi în ”cazul” profesorului Streinu-Cercel, care brusc, a devenit inamicul public nr. 1.
Au fost 300.000 de români în Gulag, dintre care aproape 50.000 au dispărut fără urmă. Se mai păstrează în arhivele sovietice dosarele a peste 50.000 de prizonieri de război şi civili morţi, cît şi al celor care au supravieţuit, în total aproximativ 250.000 de dosare personale.
Un fost şef de-al meu, om cu o charismă rară, obişnuia să spună, bă, dacă tu eşti curvă, eu sunt şefa bordelului.
Referirea nu era atât la interlocutor, cât mai ales, la un principiu, un mod de conduită, o întreagă filozofie de viaţă, exprimată într-o manieră frustă.
Numai cine n-a vrut n-a criticat în ultimele două zile planul deja învechit de măsuri al lui Adrian Streinu-Cercel, devenit cel mai recent ţap ispăşitor pentru lipsa de viziune şi de transparenţă a guvernanţilor în perioada actualei pandemii.
Cum, necum, iacătă că am dat noi şi ”bacaloriatul ăsta” – pe cât de greu şi sfâşâietor, pe atât de frumos şi înălţător – numit ”Paşte”! Mai târâş, mai grăpiş, mai pe furiş, mai cu mantă şi cu mască – obligat, forţat – başca de la ”distanţă fizică”… cert e că ni ”s-a” dat! Şi […]
Aseară, a doua zi de Paşte, zi pe care ne-o doream liniştită şi senină, în marea brambureală care ne-a inundat viaţa cu accente dramatice, hop, un post de televiziune vine cu informaţii care-mai-de-care mai teribile şi mai panicarde.
Pe 15 aprilie Excelenţa sa Vasile Soare, ambasadorul României la Moscova, a publicat lista a peste 20.000 de români morţi în Gulagul sovietic – prizonieri de război şi civili, pînă în 1956. ”Un licăr de lumină dintr-un univers al terorii”, cum inspirat a titrat o jurnalistă. De fapt, au fost 100.000 morţi, din 300.000 deţinuţi.
Cu excepţia urărilor de Paşte şi a glumelor despre coronavirus, două subiecte s-au repetat la aproape fiecare scroll, în ultimele 24 de ore, în social media. Răscoala lui Spartacus din Rahova şi plimbarea lui Robert Negoiţă cu bicicleta, în Parcul IOR. Două poveşti distincte, dar cu elemente comune – timpul şi locul acţiunii: ziua de Paşte, într-o Românie aflată în stare de urgenţă.
De Paşte, cu dragoste! În fiecare an, murim câte puţin, ca să ne mai naştem o dată de Crăciun şi să-nviem de Paşte. Este un ciclu spiritual, dar şi material, al vieţii şi al morţii, pe care noi, creştinii, îl parcurgem de iată, 2020 de ani. Cu toţii, mai demni sau mai puţin, suntem subiect […]
De fel, sunt un om respectuos şi până acum, treaba asta a fost confimată într-un mod suficient pentru a justifica concluzia. Sigur, după modelul excepţiei care întăreşte regula, am mai călcat strâmb (şi) din punctul ăsta de vedere, dar am reuşit să ies onorabil, zic eu.