Am Covid-19, dar mă bucur de viaţă. Ep.5: „Am căzut psihic, dar m-am ancorat în planurile de viitor ca să trec peste asta”

Pe lângă ce simte acest corp, încercarea psihică e foarte mare. În momentul în care am fost deprimată am avut noroc că, întâmplător, m-a sunat o prietenă din Constanţa şi i-am spus că sunt cu psihicul la pământ. Mi-a arătat marea, era la apus, am vazut cum se plimbau oamenii pe nisip, desculţi şi mi-a dat un boost de energie.

Chiar în primele zile după internare am stat numai în pat, mă simţeam foarte obosită, dormeam mult şi simţeam că am cuie, praf în ochi. Nu puteam să îmi ţin ochii deschişi, am stat eu cu durerile mele, dar mental m-am agăţat de tot felul de planuri pe care trebuie să le duc la bun final. Înainte să fiu adusă la spital, Cristiana, prietena mea mi-a pregătit o sticluţă cu tot soiul de uleiuri şi mi-a pus acestă sticluţă în faţa uşii. Eu am privit-o prin vizor şi mi-am luat la revedere prin uşă, de la ea. Părinţii mei mă aşteaptă acasă, mi-au promis că vom merge la munte, socrii mei mi-au spus că trebuie să ies cu bine de aici, avem mult de umblat, trebuie să mergem la croitorie, să îmi fac acea rochiţă pentru cununie. 

Am clacat ieri, după masă, şi asta pentru că în prima parte a zilei m-am trezit, mă simţeam extraordinar de bine, era prima zi în care mă simţeam eu, aveam vlagă, m-am ridicat din pat, am făcut câteva exerciţii aici în cameră. Mintea mea s-a fixat pe faptul că am depăşit momentul, mă simţeam plină de viaţă şi am zis: gata, am învins, iar după câteva ore boala asta m-a întins pe pat şi atunci am spus nu mai am speranţă, cât va mai dura, sunt de atatea zile în spital, cât mai am de stat aici?! Am vorbit cu doamna doctor şi mi-a explicat că pot să am simptome până la o lună, într-o zi să fiu bine, apoi iar să cad, iar să ma ridic, iar să cad. 

Nu este niciun psiholog care să vină să te vadă, să discute cu tine, singurii care îţi aduc bucurie sunt medicii, asistentele şi infirmierele care atunci când intră în salon îţi aduc zâmbetul pe buze, mai fac o gluma, îţi povestesc ce se mai întâmplă prin spital şi îţi schimbă gândul de la durere. M-am bucurat de păsărele, mi-am făcut prieteni noi, câţiva porumbei care mă vizitează la geam şi pe care îi hrănesc zilnic.

Ieri un prieten a venit să ne aducă un pachet, l-a lăsat la poartă, la triaj, şi apoi a venit pe stradă puţin mai jos ca să îl vedem, am ieşit pe geam şi i-am făcut cu mâna. Te simţi neputincios, dar faptul că ai văzut pe cineva drag deja ţi-a ridicat moralul.

Mâine o să vă povestesc câte ceva despre medicii de aici, asistente, infirmiere, despre cât de importanţi sunt aceşti oameni pentru pacienţi şi despre ce înseamnă să îşi mute casa lor în spital.