COMENTARIU Lelia Munteanu: Prinţii Stelelor

“Când cineva se trezeşte noaptea ca să studieze, ajutaţi-l să nu-i fie teamă de demoni”, îndeamnă magii Evului Mediu. „Spuneţi-i mai degrabă despre câţi oameni călătoresc noaptea singuri şi nu păţesc nimic”. 

 

Călătoresc noaptea. Ce altceva aş putea citi noaptea, într-o casă pustie, decât Sefer Hasidim (Cartea Cuviosului) a lui Judah ben Samuel din Regensburgul secolelor XII-XIII. 

 

Poveşti stranii despre Domnul Shibbeta, demonul care nu sperie pe nimeni (ce personaj tragic!), despre Shabbatul Păcătoşilor din Infern, cărora li se stinge focul să le tihnească odihna şi cum prelungesc credincioşii în sinagogă rugăciunile ca să le mai dea acelora câteva clipe de libertate până îşi vor continua osânda. 

 

… Descântece de dragoste, dar şi încredinţarea că ultimul fir de iarbă are îngerul lui păzitor. Anotimpurile, vânturile, zilele, orele, praful de sub tălpile tale, dragostea mea, toate au îngerul lor păzitor. 

 

Fiecare dintre cele însufleţite şi dintre cele neînsufleţite are o stea, iar îngerii păzitori, Prinţii Stelelor, le strigă ce au de făcut pentru fiecare -când să strălucească şi când să se întunece, când să se înalţe şi când să se prăbuşească.

Înţeleg şi simt: „Nici o naţiune nu e distrusă până când steaua sa nu a căzut”.