COMENTARIU Lelia Munteanu: Sperietoarea

Ştiu regula! Onoarea e înmijlocul frunţii, unde glonţul tău nimereşte ţeasta celuilalt şi glonţul lui nimereşte ţeasta ta. Curaj şi cuvânt. Restul – spaimă. 

 

Era pe vremea când mă ascundeam în lume ca într-un beci igrasios. Mă obişnuisem cu întunericul. Povesteam ce vedeam. Misiunea mea: să spun, să nu tac. 

 

În Albania era război civil, se lupta toată lumea cu toată lumea. Shqiperioţii îşi scoseseră kalaşnikoavele din ascunzătorile unde le pitiseră pe vremea lui Enver Hogea. Era un soi de voluptate de a trage cu arma, de a vedea sângele ţâşnind, şiroind. 

Şi undeva spre mare, spre portul Durres, în spatele hotelurilor luxoase, printre ruinele cărora vacile păşteau mochete, am zărit, din goana maşinii, un lan de grâu. Oamenii fugiseră în munţi. Grâul creştea degeaba. În mijlocul lanului însă, se profila o sperietoare. N-am întâlnit de-atunci altceva mai inutil, decât dragostea mea pentru tine. 

 

Am oprit, împotriva regulii de aur că nici mort nu ridici piciorul de pe acceleraţie.   

 

Ne-am apropiat de arătarea care-şi făcea datoria. Arătarea purta o pereche de nădragi militari cu vipuşcă, avea un paltonaş rozaliu cu flori verzi şi o pălărie de paie trasă adânc pe căpăţâna goală, căreia cineva îi desenase cu cărbune doar un soi de rânjet trist. 

 

La marginea lanului, pe pământul uscat dinspre şosea, arau nişte corbi. Mirosea înecăcios a fum şi a sfârşit. Am deschis gura, încercând să articulez ceva, cuvintele nu ieşeau la suprafaţă, consoanele se fărâmaseră şi vocalele nu se mai legau. Am înţepenit acolo şi, înainte de a închide ochii, am văzut sperietoarea cum se îndepărtează pe piciorongul ei de salcâm.