Jurnalul Anei din Londra, EPISODUL 13: Aventura unui zbor Londra – Bucureşti. „Coronoia” ne va urmări o perioadă

M-am pregatit pentru aceasta calatorie mai ceva ca inaintea unei vacante mult asteptate pe vremea cand eram copil, cand nu puteam dormi, cuprinsa de emotie, in noaptea de dinaintea voiajului. Ciudat, avand in vedere ca, dupa reminderul de la Google Maps, inceputul anului m-a gasit in 7 tari diferite pe parcurs de o luna jumate (urmata, evident, de o singura locatie). E interesant cum incepi sa privesti lucrurile altfel atunci cand nu mai beneficiezi de ele o perioada.

M-am obisnuit sa stau acasa. Universul meu, apartamentul din Notting Hill. Gradina cu paradisul ei floral si ornitologic. Cele 2-3 strazi inconjuratoare. Vecinii. Noii amici din cartier (printe ei se numara o legenda locala, un muzician tipic Notting Hill ce a incantat cartierul cu muzica de la geam; si cu toboganul pe care l-a construit intre doua etaje din casa). Pisicile (una gri, una neagra) ce au devenit oaspeti obisnuiti. Meciurile serale de tenis din ultima vreme alaturi de o draga prietena (si prosecco in pahar de plastic sa sarbatorim o serva buna si timpul petrecut impreuna).

Mi-am luat timpul sa-mi iau ramas bun si sa las lucrurile in ordine. Cafea cu francezul, un burger (mult asteptatul „Beyond Meat” de la Honest Burger, recent redeschis) cu cipriotul, plimbare cu vecina, o ora de box in parc, un Aperol Spritz si pizza pe troatar cu niste prieteni (cateva localuri din cartier au deschis pentru take-away). Diverse personaje mi-au marturisit ca le va fi dor de mine. M-am simtit complesita de emotia realizarii ca apartin acestui loc, acestui cartier. Si mie imi vor lipsi, insa ne vom revedea curand (pana la urma, plec doar pe durata verii). Portobello Road e mai mult decat o strada, e un stil de viata.

Plantele sunt acum pe mana vecinilor care au instructiuni clare, cu poze, despre cum trebuie udata fiecare din cele 11 creaturi verzi. A venit momentul sa culeg roadele acestor prietenii din cladire.

Mi-am impachetat „esentialele” din ultima perioada: cafetiera Bialetti. Racheta de tenis. Bircher muesli-ul preferat. Partitura de pian. Mini skateboardul descoperit in dulap (incepusem sa exersez prin gradina, o aventura incheiata cu cateva tufisuri victime).

Soseste ziua plecarii. Programul de dimineata decurge ca un ceas elvetian. Ajung la Heathrow, Terminalul 2 (pare-mi-se unul din doar doua terminale deschise). Se pornise ploaia. Am observat niste oameni in echipament tricolor. Am crezut ca erau o echipa de sport, insa s-au dovedit a fi reprezentatii Tarom care ne ghidau catre check-in. Ne-au rugat sa asteptam in parcarea acoperita intrucat ajunsesera la capacitate in coada organizata din terminal. Eram cu totii putin confuzi, dar ne-am conformat. Experienta la check-in dealtfel foarte organizata.

Am trecut prin Heathrow de sute de ori in viata, inclusiv aproape saptamanal in ultimii 2 ani. Niciodata nu l-am gasit in liniste totala. Era aproape ca si cum ai avea un intreg aeroport la dispozitie. Am profitat si am izbucnit in dans in baie pe diverse melodii de fundal corespunzatoare situatiei, precum Destiny’s Child „Suvivor”.

Apoi am asteptat cu calm in sala principala, savurand momentul unic.

Observatii din aeroport:

• Doar jumatate din personalul de la check-in la Heathrow purta masca. Insa toti pasagerii aveau una (unui domn ce sosise fara i s-a inmanat una de catre personalul de la aeroport)
• Panolul de plecari arata un numar de doar 14 zboruri programate, dintre care unul anulat: unul in SUA, 4 in Orientul Mijlociu, 2 in Africa, 7 in Europa
• Masca profesionista de tip N95 mi-a facut sant in spatele urechilor dupa cateva ore de purtat. Am schimbat-o cu cea mai putin smechera, cu care respiri mai putin bine, insa chiar si aceea a devenit  insuportabila la un moment dat. Un avantaj realizat abia in avion: se creaza un condens din respiratie, iar aerul inspirat nu mai pare sa usuce narile
• La security ne-au verificat mai mult decat de obicei (oare pentru ca au prea mult timp?)
• Cei mai precauti si bine pregatiti pasageri din aeroport erau… niste grupuri de asiatici. Trei fete langa mine au petrecut 30 min dezinfectand 8 scaune, dandu-se reciproc cu diverse sprayuri din cap pana-n picioare, avand pungi line de masti, dezinfectant si manusi. Aveau si paine feliata. Ceea ce m-a facut sa ma gandesc ca……ar fi trebuit sa-mi iau mancare la pachet. Cu 2 ore de asteptare in aeroport, restaurante inchise, zero mancare pe cele 3+ ore de avion, m-am consolat cu 2 pungi de chipsuri si niste ciocolata Kinder de la WHSmith (unul din cele doar 2 magazine deschise, celalat fiind farmacia Boots, unde coada se intindea pe 30 metri)
• Singurele reclame pe panourile digitale sunt la Webex, noua realitate de interactiune prin video; si un anunt de a mentine distanta de 2m (anunt intarit si prin megafoane)
• Daca la Heathrow sunt 2m, la Otopeni distanta scade la 1.5m. M-am intrebat daca are vreo legatura cu marimea aeroportului (sau spiritul poporului, anglo-saxon versus latin)

Ajung la poarta. Ma intalnesc si cu un amic. Zambim la creativitate umana in costume: masti de tip laborator, un ghiozdan cu paiete al unui domn si, preferata mea, o palarie asiatica de tip „fermier de orez” pe capul unui alt domn.

La coada din burduful spre avion distanta sociala e greu de respectat. Observ stewardesele purtand protectie din cap pana-n picioare. Pareau mai degraba desprinse dintr-o sala de operatie sau laborator chimic. Mi-a parut rau sa ma gandesc cat de grea e slujba lor in aceasta perioada, si cat de incerta.

In avion, toate locurile sunt ocupate. Ne anunta prin receptor ca este obligatoriu sa purtam masca. Mi-au schimbat locul la check-in. De ce? Pentru ca rezervasem locul pastrat pentru domnul ambasador, cel care ajutase chiar sa organizeze aceste chartere. Il merita. Mai ales ca ii mutasem servieta in alta pozitie pentru a-mi pune bagajul in singurul loc disponibil. Domnul ce era cu el a remarcat consternat acest lucru cateva minute mai tarziu, iar eu m-am facut ca ploua (aveam dreptate in cazul asta). O dilema clasica de avion, cu bagaje de mana si spatiile de deasupra, ce a rezultat in multe conflicte, dezbateri, stres si victime colaterale de-a cursul anilor.

Am avut un zbor placut, si o aterizare intampinata de aplauze. Nu sunt una pentru aplauze in avion, insa am simtit nevoia pentru prima data sa ma alatur in ovatiile concetatenilor.

Dupa cateve confuzii logistice referitoare la burduf versus autobuz, am pornit spre controale, cu declaratia in mana. Am evitat imbulzeala de la scari rulante prin a lua liftul (un fel de secret pentru calatorii veterani). Asta m-a facut sa ajung prima la cele trei controale. La primul, m-au verificat daca am declaratia completata. Domnisoara de la vama s-a mirat la tipul de declaratie simplificata, mie mi s-a taiat rasuflarea, insa declar ca este ceea ce am primit cu totii in avion. La al doilea control, un domn in costum de protectie s-a uitat mai atent la ceea ce am scris in declaratie si a scos un sunet de mirare. Mi-a stat inima in piept, crezand ca ceva nu e in regula. Se mira, de fapt, la faptul ca ma voi auto-izola la munte. Al treilea control era la pasapoarte, acolo unde mi-au si retinut declaratia.

Pornesc spre bagaje, trecand prin ceea ce par a fi niste scanuri termice nou-instalate. La banda de bagaje exista acum niste semne care te indeamna la pozitia corecta pentru a pastra distanta sociala. Totul bine si frumos, insa dupa o asteptare de peste 20min, nerabdarea si obisnuinta oamenilor a facut ca toti sa se imbulzeasca in prima linie indata ce prima valiza a vazut lumina terminalului. Unele lucruri nu se vor schimba niciodata.

Mi-am asteptat randul, ridicat posesiunile si urmat calea, intampinata de Catrinel Menghia zambind pe panourile usilor de la vama ce se deschid si ma primesc acasa.

Am petrecut perioada urmatoare in auto-izolare (dupa regula), la munte. Intrerupta doar de alarme de urgenta pe telefon (am crezut ca e razboi nuclear cand am auzit prima astfel de alarma) care semnalau prezenta catorva ursi veniti la cina „chez les tomberoane”. Si de vizite de la politia locala si jandarmerie. M-a impresionat profesionalismul lor; au facut o treaba de calitate, politicos si cu zambetul pe buze.

Reflectand asupra ultimelor luni, am realizat ca am avut suisuri si coborasuri si cu siguranta multe lucruri de invatat. Ma bucur sa pot petrece mai mult timp alaturi de cei dragi in urmatoarele saptamani. „Coronoia” ne va mai urmari o perioada. Insa voi incerca, in momente de neliniste, sa-mi aduc aminte de un citat redescoperit recent intr-un newsletter, despre ‚Cugetariile’ lui Marcus Aurelius: [EN] “Be like the rock that the waves keep crashing over. It stands unmoved and the raging of the sea falls still around it.” / [RO] „Fii ca stânca pe care valurile continuă să se izbeasca. Rămâne nemiscata iar furia mării se încadrează calma în jurul ei.”