istoria fara perdea

În urmă cu şaptezeci de ani, la începutul anului 1952, la o plenară din martie, Dej a început ofensiva împotriva ”străinilor” din rîndurile comuniştilor din România, pentru a da o nuanţă de ”patriotism” ocupaţiei sovieto-comuniste din ţară. Primul care a ”căzut” a fost Vasile Luca, fost ministru de finanţe, în contextul nemulţumirii populare faţă de ”reforma bănească”. I-au urmat Teohari Georgescu şi Ana Pauker: ”troika” moscovită a dispărut din fruntea partidului peste noapte, aşa cum şi apăruse: din voia lui Stalin.

15 noiembrie 1987 nu era o zi obişnuită – nici măcar pentru comunişti. Aveau loc alegeri, steagurile cu secera şi ciocanul colorau în roşu străzile Braşovului, iar mesele festive erau deja întinse la Primărie şi Comitetul judeţean de partid. Se aşteptau rezultatele, adică bine cunoscutul procent de 99,9% participanţi la un scrutin în care candidaţii erau doar cei propuşi de partid sau de anexa sa, Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Dar în jurul orei 10, liniştea oraşului a fost spulberată. O parte dintre muncitorii uzinei „Steagul Roşu” au ajuns în centru, strigînd sloganuri anti Ceauşescu şi anticomuniste. Pe drum, coloanei – care număra cîteva sute de muncitori – i se alăturaseră braşoveni cărora nu le venea să creadă ce se întîmplă. Pe străzi nu mai putea fi văzut nici un miliţian, circulaţia era blocată, şoferii troleibuzelor abandonau maşinile şi se alăturau revoltei. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfîrşit curajul să protesteze. În momentul în care coloana protestatarilor a ajuns în faţa Spitalului Judeţean s au auzit, timid, cîteva cuvinte din Deşteaptă te, române!, imn patriotic născut la Braşov şi interzis vreme de peste două decenii de regimul comunist. Oamenii încercau să l cînte, dar nu ştiau nici versurile, nici muzica. La un moment dat, tonul a reuşit să fie dat de către unul dintre muncitorii de la „Steagul Roşu” – Iosif Farcaş - şi, după cîteva ezitări, a fost reluat de mulţimea manifestanţilor. A fost, în opinia martorilor, cel mai impresionant moment.

Românii ştiu deja, au trecut prin asta: la începutul anilor ’70, a început să se găsească foarte greu zahăr. Apoi deloc. Foarte puţin devansat în timp, a început la fel cu uleiul de floarea soarelui. Pe cînd aveam zece ani, stăteam deja cu mama, pe care o aşteptam în staţia de autobuz după ce ”lăsasem rînd” la coada la zahăr şi ulei, peste două ore, pentru două sticle de ulei de 0,5 litri şi un kil de zahăr. ”Sus” se ştia foarte bine de această criză, dar nu se putea face nimic: o mare parte din producţie mergea la export şi dealtfel crizele multiple, de sistem ale economiei româneşti se vedeau cel mai bine la capătul ”lanţului final”: în sacoşă. Curînd, au dispărut din rafurile alimentarelor mai toate produsele, rînd pe rînd. În 1989, se mai puteau vedea prin vitrinele goale doar cutii cu creveţi vietnamezi, sticle cu oţet şi apă minerală medicinală. Uneori şi mazăre la borcan, sau conserve cu tocană de legume. Acum, nu e chiar la fel. Dar consumul de ulei şi zahăr a scăzut, în schimb, drastic – nu pentru că nu se găseşte, ci pentru că uleiul şi zahărul sînt de trei ori mai scumpe, ca la începerea pandemiei de covid şi a războiului din Ucraina. Şi nu doar în România, ci peste tot. E posibil ca, după aceeaşi tristă experienţă românească a anilor ’80, să ne aştepte o serioasă criză alimentară. Eu cred în ciclicitaea istoriei, în faptul că, într-un fel, istoria ”se învîrte în cerc”, cum spunea Arnold Toynbee. Dacă e aşa, noi, românii, avem un mare avantaj, faţă de alţii: ne-am călit, în anii ”epocii de aur” a lui Ceauşescu.

Generalul Victor Neculicioiu a condus, din 1983 şi pînă în 1989 serviciul de contraspionaj pentru ţările estice, cu indicativul UM 0110. L-am cunoscut la Braşov în decembrie 1992, cu prilejul unor festivităţi publice, organizate la unitatea locală a SRI, unde m-am numărat şi eu printre invitaţi, ca redactor-şef al unui cotidian local din opoziţie. În […]

Sever Ispravnic-senior a fost delegat titular al Cercului electoral Pecica la Marea Unire, unde a fost însoţit de fiul său, Sever-Marius, pe atunci în vîrstă de 15 ani. Amîndoi aveau să cunoască, din nefericire, şi temniţele comuniste: tatăl, ca fost avocat ”burghez” şi fiul ca fost ziarist şi politician liberal. Aveau să se reîntîlnească în […]

Între alte deziderate, pe lîngă Unirea Transilvaniei cu România, Rezoluţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 cerea „înfăptuirea desăvîrşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice, vot obştesc, direct, egal, secret, pentru ambele sexe, în vîrstă de 21 de ani”. Dar la marea adunare care a consacrat […]

În arhivele Securităţii există în jur de 200 de dosare, a tot atîţia delegaţi la Adunarea de la 1 Decembrie 1918 – majoritatea celor care mai trăiau după ce s-a instalat comunismul în România. Cu zel proletar şi ură de clasă, unii dintre aceştia au căzut victimă Securităţii, care ulterior avea să facă mare caz de ”patriotismul” ei. Care s-a manifestat inclusiv prin lichidarea fizică a făuritorilor Unirii.

2001 era primul an de guvernare PDSR. Acum trăim după un an de guvernare PNL – parţial USR-PLUS – UDMR, legitimată prin alegeri. Sînt timpuri nu departe, dar care, în aceste vremuri ale pandemiei, în care oamenii mor lîngă noi, a sărăcirii accentuate şi a lipsei de perspectivă pe care le trăim, ne par la ani-lumină. Aveam parcă totuşi o viaţă mai bogată şi mai liniştită, faţă de cum ne este ea acum, cu un preşedinte mai degrabă din cale afară de fudul şi mărginit, decît rău intenţionat, cum a fost de pildă Ion Iliescu, care ne voia din nou supuşi ai Moscovei, cu un premier de paie, faţă de un altul, de acum două decenii, arogantul Năstase. Dar, în mod esenţial, în 2001, după un an de guvernare PDSR, România era la fel de ”eşuată” ca acum, o ţară captivă în mîinile unui clan de foşti comunişti hrăpăreţi.

În 1973, la peste cinci ani după ce Petre Ţuţea a intrat în ”malaxorul” Securităţii, fiind urmărit pas cu pas încă din 1967 şi supus măsurilor de ”avertizare” din cauza comentariilor sale ”ostile” la adresa regimului, Securitatea nu prea se pricepea să se descurce cu acest ”obiectiv”. Inteligenţa şi charisma debordante ale lui Ţuţea le-au dat mari bătăi de cap securiştilor.

Documentele Securităţii arată că ”la sfîrşitul anului 1963 şi prima jumatate a anului 1964 au fost puşi în libertate 10 014 condamnaţi”. Unul dintre aceştia a fost filosoful Petre Ţuţea. După ce o perioadă n-a făcut obiectul niciunei investigaţii a poliţiei politice, din 1968 şi pînă la căderea comunismului, Ţuţea a fost unul din ”obiectivele” […]

Prin moartea lui Ivan Patzaichin, s-a spus într-un comunicat al Marelui Maestru Stelian Nistor, publicat de MEDIAFAX zilele trecute, că Francamsoneria a înregistrat o mare pierdere, acesta fiind membru cu grad 33 al Supremului Consiliu al Lojei. Acum doi ani, scriam despre cazul lui Laurenţiu Baranga, şef al Oficiului pentru Prevenire şi Combatere a Spălării […]

Puţine destine ilustrează mai bine cinismul Securităţii şi al Partidului, decît cel al doctorului Mircea Iacobescu. În 14 decembrie 1968, cotidianul ”Scînteia Tineretului” publica, în acelaşi număr cu cuvîntarea tovarăşului Ceauşescu la Adunarea Generală a Compozitorilor şi Muzicologilor, un interviu cu acest pionier al cerctării medicale şi inventatorul primului stimulator cardiac din lume. Partidul se fălea cu el, după ce-l trimisese degeaba trei ani şi jumătate în lagăr.

Deportările în Bărăgan au continuat şi după 1954, an în care celor peste 10.000 de familii ale celor deportaţi din Banat, în noaptea de Rusalii cu trei ani în urmă, li s-a ”permis” să se întoarcă acasă. Câmpia română a înghiţit de astă dată deţinuţi, eliberaţi din închisori, dar consideraţi ”nereeducaţi”. Lor li s-a fixat […]

Maramureşeanul Ilie Lazăr, lider necontestat al ţărăniştilor din nordul ţării şi apropiat al lui Iuliu Maniu a fost, cât a trăit, un pericol pentru autorităţile comuniste. Ştiau că, la cei peste şaptezeci de ani ai săi, în condiţiile în care foşti fruntaşi din ”partidele istorice” erau izolaţi şi supravegheaţi după eliberarea lor din puşcării în […]

Securiştii au participat din plin la devalizarea sistemului bancar din România – începînd cu Bancorex şi sfîrşind cu Banca Internaţională a Religiilor. Încep lista ofiţerilor din serviciile secrete care au luat credite preferenţiale directe (nominale) de la Bancorex. Astăzi sumele par nesemnificative. Dar trebuie să precizez că, la vremea respectivă, preţurile apartamentelor erau foarte mici şi, mai ales, valuta era încă monedă forte. Pentru o imagine de ansamblu, să spunem doar că salariul prim ministrului Nicolae Văcăroiu era de aproximativ 800 de dolari pe lună.

Republica a fost un instrument constituţional instaurat în România ca o unealtă a regimului de ocupaţie al ruşilor, care au făcut din ea o marionetă sîngeroasă, cu caracter genocidar, de care ocupanţii s-au folosit pentru instalarea în ţară a regimului sovieto-comunist. Modul în care s-a instaurat Republica, ilegitim, prin uz de forţă, cît şi frauda formei de drept a adoptării ei fac din aceasta, din punct de vedere istoric şi de drept, o anomalie istorică ilegitimă. Cu alte cuvinte, România nici măcar nu este, de fapt, republică. Dar nicio instanţă din ţară, nici măcar după căderea comunismului, nu se încumetă să recunoască această realitate. Şi să o repare – cu atît mai mult, cu cît am ajuns la ”fundul sacului” cu preşedinţi.

După ”reorganizarea” partidului comunist în Frontul Salvării Naţionale, în planul noii puteri ”emanate” de Revoluţie, după expresia lui Ion Iliescu, Securitatea nu putea rămâne de izbelişte: era un potenţial duşman al ei, rămas fidel lui Ceauşescu, iar pe de altă parte era depozitara unui capital de informaţii imens, care-i privea direct pe complotiştii care umpluseră ”vidul de putere”.

”Acţiunea Îmbogăţirea” s-a derulat fără oprelişti printre foştii securişti, reciclaţi în serviciile secrete. Eliberaţi, ca toţi românii, de stavila pusă de Legea 18 a ”ilicitului”, ei şi-au dat frîu liber ”pasiunii” pentru artă. Printre ofiţerii superiori din SRI şi mai ales SIE îi găsim astăzi pe cei mai prodigioşi colecţionari din România.   Casele conspirative […]

În mod paradoxal, am descoperit în multe din cercetările mele pasiunea foştilor securişti pentru artă: nu atît că iubeau arta şi antichităţile, cît mai degrabă s-au arătat interesaţi să deţină tablouri, obiecte şi mobilier vechi, cunoscîndu-le valoarea. Pasionaţii ”colecţionari” din Securitate şi cei care i-au moştenit ar putea umple mai multe muzee cu colecţiile lor.  […]

Naţiunile sînt dezmembrate prin pierderea memoriei. Dar nu avem voie nici să iertăm şi cu atît mai puţin să uităm noi, cei care am supravieţuit, în numele celor care au căzut victimă regimului comunist. După estimările mele, din cei 136.000 de informatori şi colaboratori ai Securităţii, cîţi erau activi în decembrie 1989, în jur de […]

Invitat la Cotroceni la 1 decembrie 2008,  dizidentul Vasile Paraschiv a i-a returnat imediat lui Traian Băsescu decoraţia pe care acesta i-a oferit-o de Ziua Naţională. Gestul lui Paraschiv, pus de Băsescu pe seama mea, i se datora de fapt Laurei Codruţa Kovesi Paraschiv a spus atunci că se simte obligat să refuze să primească […]

În acţiunea de instaurare a ocupaţiei sovieto-comuniste, PCR a utilizat de la bun început acţiuni specifice terorismului de stat. Comuniştii aveau un puternic sentiment de inferioritate, fiind confruntaţi cu forţa cu care renăşteau partidele istorice şi cu popularitatea acestora, cît şi cu neputinţa pe care o încercau în faţa instituţiilor statului, în care ei nu […]

Ieri, Dacian Cioloş a ajuns copreşedinte al Partidului USR PLUS. Prilej de reflecţie, pentru o analiză asupra rolului pe care Securitatea şi moştenitorii ei l-au jucat şi îl joacă în viaţa noastră.   “Cei care au crezut după 22 decembrie că vor înlătura Securitatea şi-au făcut iluzii. Securitatea din România, la fel ca toate instituţiile […]

”Comunismul a fost adus în România de evrei”, se aude de multă vreme încoace. Şi, completînd axioma de mai sus, se mai spune, bineînţeles, că pentru valurile de crime ale comunismului sînt vinovaţi tot evreii, dar şi ungurii din Securitate. Care este adevărul şi unde începe dezinformarea, cît este istorie şi cînd intră în ”mitologia […]

Înainte de 1989 aveam ”raţia lunară”. Acum avem ”coş zilnic”. Înainte aveam ceva bani, dar n-aveam ce face cu ei. Acum putem cumpăra orice, dar n-avem cu ce.

Preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa a fost un coşmar pentru Securitate. În tinereţe a fost membru al Frăţiilor de Cruce, organizaţia de tineret legionară, motiv pentru care a pătimit în închisoare, trecînd prin ”reeducarea” de la Piteşti. Faptul de a fi cedat atunci l-a plătit atît în temniţă, fiind practic zidit de viu în ”Casimca” de la […]

Imaginile din România, cu minerii maltratînd oameni pe străzile capitalei, disciplinîndu-i pe bucureşteni cu bîtele, au făcut repede înconjurul lumii. Ei erau ”forţele de ordine”, arestau cu mandatul ciomagului şi semnătura pumnului, dacă nu pronunţau sentinţele direct şi aplicau pedeapsa imediat şi fără drept de apel. Aceste imagini, precum cele din China ”revoluţiei culturale” a lui Mao erau însă din ţara lui Ion Iliescu.

Ziua de 27 mai 1945 a căzut într-o duminică. La Bucureşti a fost o zi frumoasă şi caldă din perspectiva vremii, dar nu şi a vremurilor. În acea zi un informator, ”agentul Salcîm”, aflat în slujba sovieticilor, a urmărit, pas cu pas, ce a făcut primul ministru român, dr. Petru Groza. Raportul lui s-a păstrat şi deschide o fereastră către acea zi din trecut, de acum 75 de ani.