Mi-ar plăcea să spun că jurnalismul e o meserie şi atât. Dar cred ca e o boală care nu se vindecă. – MONA HERA, jurnalist Mediafax

Eram studentă şi am avut norocul sa intilnesc un super profesor care la sfarsitul primului an m-a dus in redactie la „Curierul National” ca sa fac practica. Aveam 19 ani. La „Curierul Naţional” era mare scandal, demisii si demiteri, nimeni nu avea chef de patru studenti parliti si ne-au trimis acasa, spunându-ne sa venim dupa doua saptamani pentru practica . Am plecat, iar a doua zi m-am dus in Piata Constitutiei, unde era un mare miting. Am cascat gura vreo doua ore, m-am dus la ziar, iar cand am intrat in biroul de la „Social” tocmai isi anunta plecarea reporterul de pe sindicate, care evident ca nu fusese la miting. Le-am spus ca am fost eu, am dictat ceva unei dactilografe care scria la masina, iar culmea a fost ca mi-a si intrat materialul in ziar, fara ca cineva sa imi spuna daca a fost bun sau prost. Cert e ca a doua zi m-am dus din nou si am ramas. Vreo doua luni cel putin cred ca nu am fost platita deloc, eram trimisa la evenimente la care nimeni nu voia sa se duca. Dupa vreo cinci luni, Ralu Filip, care era redactor-sef adjunct, m-a intrebat daca sunt in stare sa fiu reporter pe guvern. Si uite asa am ajuns acreditata pe guvern.

La MEDIAFAX am ajuns în 2002, de la „Evenimentul Zilei”, unde am lucrat vreo trei ani, ca reporter pe guvern si pe administratie locala. Hotarâsem sa plec de la Evz si m-am gindit la MEDIAFAX pentru ca era jurnalism de calitate, era ceva ce mi se parea culmea presei. M-am intilnit cu Valeria Dorneanu, pe care nu o cunosteam si care mi-a spus ca singurul post de reporter liber e la Life. Cum habar nu aveam despre domeniul asta, ne-am luat „la revedere”, spunându-mi ca ma anunta ea daca va fi ceva. La plecare, a trecut pe linga noi o doamna gravida. Era sefa de departament de la Corespondenti, iar Valeria a avut o revelatie: tipa urma sa nasca si ramanea descoperit locul ei. Problema era ca eu voiam sa fac teren. Mai mult însã imi doream sã ajung la MEDIAFAX. Asa cã am acceptat, mai ales ca mi s-a explicat ca nu o sa ma plictisesc deloc si cã nu o sa fie monoton chiar daca voi sta numai la birou. Si uite asa am ramas sa lucrez cu reporterii din tara, care imi ofera zilnic doza de agitatie si nebunie de care am nevoie ca sa simt ca traiesc. Tot timpul in priza.

Sunt multe întâmplari pe care le-am trait ca jurnalist. Imi vine acum in minte o zi de august pe care abia o asteptam. Dupa vreo trei saptamâni in care fusesem singura „la butoane”, colega mea fiind in concediu. Inundatii cu ape cât casa, reporteri in concediu, fapt care m-a transformat pe mine in reporter. Sunam, faceam stiri. Totul pe banda, de dimineata pâna noaptea. A venit ziua care era ultima inainte de concediu. A doua zi dimineata la 6.00 aveam tren spre Hunedoara. Am venit cu bucurie la redactie, spunându-mi ca nimic nu mai conteaza, plec in concediu. A fost ziua in care au deraiat doua trenuri, iar un al treilea a lovit un microbuz si au murit vreo 14 oameni. Am plecat dupa 01.00, cred, din redactie si nu m-am mai culcat de teama ca nu ma voi trezi si voi pierde trenul. La 6.00 eram in tren spre Hunedoara, cu telefonul in mâna, citind un SMS de la colega mea, Dana Curcea, pe scurt Mârsa: „Ai prins trenul? Ai nimerit vagonul sau esti in locomotiva?”
Mi-ar plăcea să spun că jurnalismul e o meserie şi atât. Dar cred ca e o boală care nu se vindecă.

Sunt încă la Mediafax pentru ceea ce a fost şi poate fi în continuare: o bazã a presei si jurnalism adevarat. Si pentru colegii mei.
Cât despre ce an mi-a placut cel mai tare, n-am facut o analiza, dar dacă ar trebui să răspund repede, cred că aş alege 2005.