mediafax 20 ani

A venit ziua care era ultima inainte de concediu. A doua zi dimineata la 6.00 aveam tren spre Hunedoara. Am venit cu bucurie la redactie, spunându-mi ca nimic nu mai conteaza, plec in concediu. A fost ziua in care au deraiat doua trenuri, iar un al treilea a lovit un microbuz si au murit vreo 14 oameni. Am plecat dupa 01.00, cred, din redactie si nu m-am mai culcat de teama ca nu ma voi trezi si voi pierde trenul. La 6.00 eram in tren spre Hunedoara, cu telefonul in mâna, citind un SMS de la colega mea, Dana Curcea, pe scurt Mârsa: “Ai prins trenul? Ai nimerit vagonul sau esti in locomotiva?”

La Mediafax am ajuns în martie 2005, când am fost sunată să vin la un interviu (trimisesem cu câteva zile în urmă aproximativ 100 de CV-uri pe la toate adresele de mail de care făcusem rost din presă). Am venit la interviu, era agitaţie prin redacţie, mi-au dat să scriu o ştire pe care au publicat-o, apoi să traduc o ştire pe care la fel au publicat-o şi tot aşa până la sfârşitul zilei. După o săptămână m-au angajat şi de atunci au trecut aproape 7 ani.

Practic, este acea meserie care îţi mănâncă nervii, stomacul şi ficaţii – da, noi, jurnaliştii, avem vreo trei ficaţi – pe care te încăpăţânezi s-o faci datorită obsesiei tale că oamenii trebuie să ştie ce se întâmplă.

Pentru mine jurnalismul a însemnat nevoia şi satisfacţia de a învăţa mereu câte ceva şi de a o lua mereu de la capăt, cred că experienţa este importantă, dar că esenţială este capacitatea de a rămâne interesat şi atent, a-ţi reînnoi perspectivele şi a găsi mereu puncte de interes, chiar şi în evenimente pe care, după ce le-ai tratat în repetate rânduri, ţi se par de rutină.

Pentru că nu ştiu să fac altceva, nu pot şi nu vreau să fac altceva! Pentru că aici mă simt “acasă”, pentru că lucrez cu oameni pe care îi iubesc şi îi respect. Pentru că aici mi-e bine!